"Am drumul meu si nu ma pot abate de la el", sustineam sus si tare altadata. Cumva, pe parcurs mi`au scapat lucrurile de sub control si am tras dreapta. Am pus avariile pe post de "piua" si am coborat la metrou. Dezorientata si coplesita de nou n`am inteles directia. Nici sensul nu era bine determinat asa ca ce`aveam mai bun de facut decat sa ma impotmolesc...? M`am impotmolit. Si mi`am negat o perioada conditia. Pana am realizat ca n`are nimeni in afara de mine nimic de pierdut. Trebuia facuta ordine. Masina oricum era abandonata, iar pe peron pustiu.
Dupa stari bolnavicioase de acupunctura psihica, animata de un egoism pur, am realizat pana la urma ca raspund de propriile`mi trairi si ca trebuie sa le iau ca atare. Nu mai tin 1.9 TDI`ul din necesitate, ci`l las sa ofere senzatiile pentru care a fost gandit. Pe de alta parte, am parasit peronul. M`am urcat in metrou sa`mi continuu drumul. Apreciez acum sclipirea rosie, predecesoare a anuntului "Atentie! Se inchid usile!".
Nu le inchid inca. Intotdeauna alearga cineva pe scari, intarziat din anumite motive, care se asteapta sa prinda metroul.
Astept si eu.
2 comentarii:
stai jos. nota 4. n-ai inteles nimic. daca eram TDI, as fi fost fericit
ia loc. nota 4. nu ai inteles nimic. daca eram TDI, eram de mult fericit pe alte strazi
Trimiteți un comentariu