Alea iacta est!

E aproape 2. Nu ma impac cu burta si luna plina. Mii de ganduri. Gasesc ciudat faptul ca blogul asta a devenit jurnal. Era de mult timp, intr`un limbaj criptat ce-i drept, doar ca nu i`am cautat intrebuintarea.

Imi pun ordine in ganduri. Imi vine sa scriu de mana, dar mi se pare prea personala, deci usor penibila caligrafia. Aleg runele.

Plec. Inchid usile si rasuflu (mai mult sau mai putin) usurata ca o fac. Fizic sunt in plimbari dintotdeauna, psihic blocata. Plec pentru ca trebuie sa o fac. Nu e vorba de timp...am 20 de ani. Toata viata inainte. Plec pentru ca sunt captiva in prezent. Nu stiu ce`mi rezerva viitorul, poate vreau doar sa ma surprinda, dar in prezentul de fata stiu ce vreau. Si stiu ca n`am.

Pot sa ma lupt cu mine. Am facut`o deja depasind limite pe care le asemuiam altadata unui gard electric. M`as putea lupta si cu timpul. Poate la nesfarsit.

Nu de timp plec...Plec pentru ca in prezentul asta in care stiu ce vreau si n`am si nu te am, am totusi impresia ca ma lupt cu tine. Si plec. Plec linistita, poate resemnata, dar nu dezamagita. Dezamagita as pleca daca ai simti macar 1% o parere de rau. Fiindca in cazul asta ai fi cel mai mare dobitoc!

...si disciplina!

"Am drumul meu si nu ma pot abate de la el", sustineam sus si tare altadata. Cumva, pe parcurs mi`au scapat lucrurile de sub control si am tras dreapta. Am pus avariile pe post de "piua" si am coborat la metrou. Dezorientata si coplesita de nou n`am inteles directia. Nici sensul nu era bine determinat asa ca ce`aveam mai bun de facut decat sa ma impotmolesc...? M`am impotmolit. Si mi`am negat o perioada conditia. Pana am realizat ca n`are nimeni in afara de mine nimic de pierdut. Trebuia facuta ordine. Masina oricum era abandonata, iar pe peron pustiu.

Dupa stari bolnavicioase de acupunctura psihica, animata de un egoism pur, am realizat pana la urma ca raspund de propriile`mi trairi si ca trebuie sa le iau ca atare. Nu mai tin 1.9 TDI`ul din necesitate, ci`l las sa ofere senzatiile pentru care a fost gandit. Pe de alta parte, am parasit peronul. M`am urcat in metrou sa`mi continuu drumul. Apreciez acum sclipirea rosie, predecesoare a anuntului "Atentie! Se inchid usile!".

Nu le inchid inca. Intotdeauna alearga cineva pe scari, intarziat din anumite motive, care se asteapta sa prinda metroul.

Astept si eu.

Incognito

Din ciclul "am o buba`n cap" emitem urmatoarele judecati de valoare:

Baietii buni sunt simpatici. Sunt cei care te surprind cu flori si care isi ghideaza existenta in functiile de oscilatiile tale. Sunt cei care nu omit niciun amanunt important din viata ta si care sunt atenti la (ne)voile tale. Care se straduiesc sa mearga bine si care intorc situatia pe toate partile cand ceva e in neregula si care iti ofera siguranta. Dar care in ritmul asta devin diabetici...

Baietii rai in schimb sunt cei care se scuza dimineata din priviri pentru noaptea precedenta, care se ofera sa`ti raspunda apelului oricand ai nevoie(de prelungire in principiu), dar care se uita cu indiferenta la telefon si il baga nonsalant in buzunar anulandu`ti ego`ul. Sunt aceiasi care te arhiveaza in capitolul "Inc`o zgarietura pe caseta cu Adrian". Care te trec prin stari din cele mai diverse, ca paranoia, orgasm, dezamagire, dezgust. Care de fapt nu au nimic de oferit, dar asteapta totul.

E un cerc vicios ca o cura de slabire. Ne propunem sa ne abtinem de la lucruri care confirma sintagma "tot ce`i bun e imoral, ilegal sau ingrasa", dar la un moment dat ajungem sa constientizam ca "sa nu te bucuri de tot ce`n societate`i interzis e ca si cum ai sta paralizat la pat in paradis".

Deep down, cautam un baiat bun mascat in bad guy. Care sa puna sarea pe rana de el facuta dar care sa marturiseasca in final cu cei doi ochi aroganti ca`si asuma totul. Un broscoi pe care sa`l pupi si care sa se transforme in Fat`Frumos...